Era în 1934, moment de culme în marea criză economică mondială, când Charles B. Darrow din Germantown, Pennsylvania, a prezentat ceea ce el denumea jocul de Monopoly directorilor executivi ai Parker Brothers. Aceştia au exclus din producţie jocul datorita celor “52 de erori în concepţie”! Dar Darrow nu s-a lăsat pagubaş. Ca mulţi alţi americani din acea vreme era şomer iar visul său că acest joc îi va aduce faimă şi bogăţie l-a inspirat să pornească producţia pe cont propriu.
Cu ajutorul unui prieten ce avea o maşina de tipărit, Darrow a vândut 5 000 de seturi de jocuri către un magazin universal din Philadelphia. A avut succes! Dar comenzile continuau să crească iar producţia manufacturată nu părea să ţină pasul cu cererea. Acest fapt l-a determinat să se întâlnească din nou cu directorii de la Parker Brothers. În primul său an de la lansare, 1935, Monopoly a fost cel mai cumpărat joc în America. Acum, se poate considera ca cel puţin 500 de milioane de oameni l-au jucat!
Mai mult de 200 de milioane de exemplare au fost vândute. Mai mult de 5 milioane de căsuţe verzi s-au “construit” din 1935.
În jocul cu mai mulţi jucători[1] jucătorii pot fi oponenţi independenţi, echipe, sau o singură echiă care joacă împreună. Jocul cu mai mulţi jucători independenţi este dificil de analizat formal într-o teorie a jocului întrucât jucătorii pot forma coaliţii.[2]
Teoria jocului
John Nash a demonstrat că jocurile cu mai mulţi jucători au o soluţie stabilă întrucât acele coaliţii dintre jucători nu sunt permise. El a câştigat premiul Nobel pentru economie pentru acest important rezultat care a extins teoria von Neumann la jocurile de sumă zero. O astfel de strategie stabilă este denumită echilibrul Nash.[3]
Dacă cooperarea dintre jucători este permisă, atunci jocul devine mult mai complex. Multe concepte au fost dezvoltate pentru a analiza astfel de jocuri. Deşi unele au avut un succes parţial ăn domeniile economiei, politicii şi conflictului, nu s-a dezvoltat încă nicio teorie general valabilă.[3]
În teoria cuantei de joc s.a descoperit că introducerea cuantei de informaţie ăn jocul cu mai mulţi jucători a permis un nou tip de strategie a echilibrului care nu se găseşte în jocurile tradiţionale. Restricţiile în alegerile jucătorilor poate avea efectul unui contract prin prevenirea situaţiilor în care jucătorii ar putea profita de trădare.[4]
Tipuri
Exemple de astfel de tiputi de jocuri includ:
Şarade – un joc de peterecere în care jucătorii mimează şi ghicesc titluri.[5]
Contract Bridge – un joc de cărţi dintre două echipe a câte doi jucători.[5]
Counter-strike – un joc video jucat de individuali sau echipe.[6]
Diplomacy – până la şapte jucători negociază soarta Europei.[7]
Lord of the Rings – un joc de masă în care jucătorii cooperează şi se sacrifică chiar pentru a distruge Inelul.[8]
Monopoly – un joc de masă despre comerţul cu proprietăţi şi închirieri.[9]
Poker – un joc de noroc jucat de obicei cu cca. şapte jucători.[10]
