Bridge este cel mai complex joc de cărţi. Provine din mai vechiul whist. Se joacă cu un pachet întreg de cărţi împărţite egal între patru jucători care alcătuiesc două perechi adverse. Jucătorii aflaţi pe două laturi opuse ale mesei de joc constituie o pereche, de unde, probabil, denumirea de „bridge” (tradus din limba engleză cuvântul Bridge înseamnă pod).
Jocul are două părţi: prima în care se licitează, în care perechile, printr-un limbaj codificat, îşi propun, cu cărţile de care dispun, să realizeze un anumit contract şi a doua parte în care se desfăşoară jocul propriu-zis, adică jocul de levată, în care perechile încearcă să-şi realizeze contractul. Se poate juca în partidă liberă, adică de către numai patru jucători la o singură masă, sau în competiţie, la mai multe mese, pentru a se putea confrunta oricât de mulţi jucători (perechi). În acest ultim caz, la toate mesele, pachetele de cărţi sunt împărţite identic, excluzându-se astfel în cea mai mare parte norocul. Jocul se practică în familie (partide libere) sau în cluburi organizate (în general, competiţii).
Bibliografie
Coriolan Neamţu Bridge competiţional, Bucureşti: Editura Stadion, 1972
Vlad Racoviceanu Bridge – jocul declarantului, Bucureşti: Editura Stadion, 1973
Nicu Kantar & Dan Dimitrescu Bridge – convenţii şi sisteme moderne de licitaţie, Bucureşti: Editura pentru turism, 1974
Nicu Kantar & Dan Dimitrescu Bridge. Convenţii moderne, Bucureşti: Editura Sport-turism, 1976
Există multe varietăţi de jocuri de roluri, dar cele mai multe urmăresc reţeaua stabilită de Dungeons & Dragons. Participanţii conduc de obicei jocul ca o mică reuniune socială. Un coordonator cumpără sau pregăteşte un set de reguli şi o setare fictivă în care se vor încadra jucătorii. Aceste setări includ competiţii pentru caracterele rolurilor, precum capcane care trebuiesc evitate sau adversari cu care trebuie să lupte. Detaliile complete ale setărilor sunt ţinute secrete, dar sunt oferite unele detalii mai generale.
Jucătorii crează apoi caractere ale căror roluri le vor juca în joc. Odată cu conturarea caraterului, ei atribuiesc statistici numerice caracterului, acestea fiind folosite mai târziu pentru a determina rezultatul evenimentului. Împreună, aceste note dau jucătorului informaţii despre caracterul lor şi locul lor în joc.[2]
Coordonatorul va începe apoi jocul cu o scurtă introducere despre setări şi caractere. Jucătorii descriu acţiunile caracterelor lor, iar coordonatorul răspunde descriind rezultatul acestor acţiuni. De obicei aceste rezultate sunt determinate prin setări şi buna credinţă a coordonatorului, cele mai multe acţiuni sunt direct şi cu rezultate imediate.[2] De exemplu, dacă un jucător are un caracter care trebuie să privească prin încăpere, coordonatorul va descrie camera; dacă rolul cere să părăsească acea cameră, coordonatorul va descrie aspecte din afara camerei. Oricum, rezultatul unor acţiuni sunt determinate de regulile jocului. Aceasta implică de obicei rostogolirea unor zaruri şi compararea numerelor rezultate cu statisticile caracterului pentru a vedea dacă acţiunea a fost încununată cu suuces.
Jocul continuă astfel până când caracterele întâlnesc ultima provocare, aşa cum a fost ea determinată de coordonator de la începutul jocului. Aceasta ar putea fi să înfângă un adversar specific, să rezolve un mister, sau să găsească un anumit articol de tezaur. Coordonatorul descrie apoi consecinţele acţiunilor lor în joc, şi jocul se termină.
Un joc de acţiune este un gen de joc video care pune accentul pe provocările fizice, inclusiv coordonarea mână-ochi şi timpul de reacţie. Jocurile de acţiune este un gen vast care include diverse subgenuri precum, jocurile de luptă, trăgători, şi jocuri de platformă.[1]
Definirea elementelor
Jocurile de acţiune includ orice joc unde majoritatea întrecerilor sunt teste fizice de aptitudini. Jocurile de acţiune pot uneori incorpora şi alte întreceri precum curse, puzzles, sau colectarea de obiecte, dar acestea nu sunt elemente centrale în joc. Jucătorii pot de asemenea face faţă unor provocări tactice şi de explorare, dar aceste jocuri cer în primul rând şi în principal viteză mare de reacţie şi o bună coordonare mână-ochi. Jucătorul este adesea sub presiunea timpului, şi nu există timp suficient pentru planificări strategice. În general, cu cât jocurile de acţiune sunt mai rapide, cu atât sunt mai provocatoare. Jocurile de acţiune pot implica uneori rezolvarea de puzzle, dar de obicei acestea sun simple întrucât jucătorul este sub o puternică presiune de timp.[1]
Un joc de roluri (role-playing game, RPG; scris în engleză şi ca roleplaying game) este un joc în care participanţii îşi asumă roluri de caractere fictive.[1] Participanţii decid asupra acţiunilor caracterelor lor pe baza caracterizărilor lor,[1] iar acţiunile au succes sau eşuează conform unui sistem formal de reguli şi linii de conduită.[2] Conform acestor reguli, jucătorii au libertatea să omprovizeze; alegerea lor trasează direcţia şi rezultatul jocului.[2]
Cele mai multe jocuri de roluri sunt conduse ca o dramă radio: se foloseşte doar vorbirea. Un jucător, coordonatorul de joc, crează o situaţie în care fiecare jucător joacă rolul unui singurcaracter.[2] Coordonatorul descrie lumea jocului şi locuitorii acesteia: ceilalţi jucători descriu acţiunile pe care doresc să le ia caracterele lor, iar coordonatorul descrie modalităţile de obţinere a rezultatelor. Unele rezultate sunt determinate de sistemul jocului, iat altele sunt alese de coordonator.[2] Există o varietate de jocuri de roluri în care jucătorii mimează acţiunile fizice ale caracterelor lor, cunoscute ca jocuri de roluri cu acţiune în direct (live action role-playing games, LARP).[3]
Un gen de joc video este considerat de asemenea ca incluzând jocuri de roluri. Deşi aceste jocuri nu implică jocul de roluri,[1] ele şi-au căpătat numele de la setările şi mecanismele jocurilor de la care şi-au tras originea încă din perioada timpurie a jocurilor de roluri.[4] Datorită popularităţii jocurilor video, termenul “joc de rol” şi “RPG” au fost amândouă, până la un anumit nivel, cooptate de industria jocurilor video; drept rezultat, jocurile în care jucătorii joacă roluri de caractere se numesc uneori jocuri de roluri “pix şi hârtie” (“pen and paper”) sau “tabletop”,[2] deşi nu sunt necesare pentru acestea nici pix, nici hîrtie, nici masă.[2]
În jocul cu mai mulţi jucători[1] jucătorii pot fi oponenţi independenţi, echipe, sau o singură echiă care joacă împreună. Jocul cu mai mulţi jucători independenţi este dificil de analizat formal într-o teorie a jocului întrucât jucătorii pot forma coaliţii.[2]
Teoria jocului
John Nash a demonstrat că jocurile cu mai mulţi jucători au o soluţie stabilă întrucât acele coaliţii dintre jucători nu sunt permise. El a câştigat premiul Nobel pentru economie pentru acest important rezultat care a extins teoria von Neumann la jocurile de sumă zero. O astfel de strategie stabilă este denumită echilibrul Nash.[3]
Dacă cooperarea dintre jucători este permisă, atunci jocul devine mult mai complex. Multe concepte au fost dezvoltate pentru a analiza astfel de jocuri. Deşi unele au avut un succes parţial ăn domeniile economiei, politicii şi conflictului, nu s-a dezvoltat încă nicio teorie general valabilă.[3]
În teoria cuantei de joc s.a descoperit că introducerea cuantei de informaţie ăn jocul cu mai mulţi jucători a permis un nou tip de strategie a echilibrului care nu se găseşte în jocurile tradiţionale. Restricţiile în alegerile jucătorilor poate avea efectul unui contract prin prevenirea situaţiilor în care jucătorii ar putea profita de trădare.[4]
Tipuri
Exemple de astfel de tiputi de jocuri includ:
Şarade – un joc de peterecere în care jucătorii mimează şi ghicesc titluri.[5]
Contract Bridge – un joc de cărţi dintre două echipe a câte doi jucători.[5]
Counter-strike – un joc video jucat de individuali sau echipe.[6]
Diplomacy – până la şapte jucători negociază soarta Europei.[7]
Lord of the Rings – un joc de masă în care jucătorii cooperează şi se sacrifică chiar pentru a distruge Inelul.[8]
Monopoly – un joc de masă despre comerţul cu proprietăţi şi închirieri.[9]
Poker – un joc de noroc jucat de obicei cu cca. şapte jucători.[10]
Jocul cu laser este un sport de echipă sau individual unde jucătorii încearcă să puncteze prin tragere la ţintă, de obicei cu un dispozitiv emiţător de infraroşii de mână. Ţintele sensibile la infaroşu sunt de obicei îmbrăcate de toţi jucătorii şi sunt uneori integrate în zona în care se desfăşoară jocul. Încă de la naşterea sa în1979, prin lansarea Star Trek Electronic Phasers fabricat de South Bend, jocul cu lasr a evoluat atît ca joc de sală cât şi în aer liber, şi poate include simulări de luptă, jocuri de roluri, sau evenimente sportive competiţionale care includ configurări tactice şi ţeluri exacte.
Deşi numele implică folosirea de lasere, laserele reale nu sunt de obicei folosite cu excepţia dispozitivelor de ţintă. Elementul de transmitere actual al aproape tuturor dispozitivelor laser este o Diodă cu Emisie de Lumină (LED) infraroşie similară celor folosite în telecomenzi. Termenul laser este practic folosit în scop comercial. Dispozitivele de ţintire computerizate deţinute de fiecare jucător emit în fapt un flux scurt de infraroşii care conţin un semnal de identificare, iar ţinta înregistrează semnalul când este atinsă de flux. În multe cazurim dispozitivul de ţintire conţine un laser vizibil pentru a ajuta jucătorul în fixarea ţintei. Jocul cu laser este similar cu paintball, nerf, airsoft şi alte simulări de trasgeri sau sporturi de ţintă, dar diferă prin folosirea unui sistem computerizat de control. Sistemul computerizat oferă posibilitatea evidenţei scorului ca şi respectarea anumitor reguli – precum o perioadă obligatorie în care un jucător nu poate trage după ce a fost lovit de un alt jucător. Cele mai multe echipamente pentru jocurile cu laser pot fi folosite pentru un stil de joc, reguli, timing şi scopuri, cunoscute drept un format de joc, comutând apoi rapid la alt format de joc. Diferenţele pot include comutarea de la jocul individual la cel colectiv, sau de la interacţia directă a jucătorului la reguli gen asediu, cu software alterând atât jocul general cât şi comportarea echipamentului. Multe sisteme de joc cu laser moderne permit foloisirea diferitelor caracteristici per individ sau pe alte considerente, pe baza progreselor jocului sau a performanţelor de joc individuale, permiţînd o mai mare personalizare.
Jocurile cu laser necesită echipamente specializate, robuste, şi de obicei necesită software puternic şi proprietar pentru scor. Echipamentul proprietar este creat de mai mulţi fabricanţi. Unii furnizori oferă orice de la echipament personal la componente pentru arenă interactivă precum “mine” sau “baze”, la afişaje de scor în timp real, “antagonişti virtuali” interactivi şi construcţii fizice de arenă. Există de asemenea specificaţii în sursă deschisă pentru crearea echipamentelor laser de către amatori (de ex., EWoW,[1] MilesTag[2] care au fost de asemenea folosite şi de unii fabricanţi, şi duinoTag[3].)
Jocul cu laser este popular pentru o mare diversitate de vârste. El este considerat ca fiind mai puţin dureros decât painball datorită lipsei proiectilelor fizice, în timp ce versiunile de sală pot fi considerate mai puţin solicitante fizic întrucât multe săli interzic alergarea şi mişcările violente.
Un sport fantastic (cunoscut şi ca rotisserie, rot, sau simulare de proprietar) este un joc unde proprietari fantastici construiesc o echipă care joacă împotriva altor proprietari fantastici pe baza statisticilor generate de jucători individuali sau echipe, în cazul unui sport profesionist. Probabil cea mai cunoscută variantă converteşte performanţele statistice în puncte care sunt compilate şi totalizate conform unei liste selectate de un manager care constuieşte o echipă fantastică. Aceste sisteme de punctaj sunt de obicei suficient de simple pentru a se putea face calcule manual de către un “comisionar al ligii”. Mai multe variante complexe folosesc modelarea pe calculator ale actualelor jocuri bazate pe intrări statistice generate de sporturile profesioniste. În sporturile fantastice există posibilitatea de a comercializa, renunţa şi aduce jucători la fel ca în cazul proprietarilor pentru sporturile reale.
Asociaţii
Asociaţia Comercială a Sporturilor Fantastice a fost înfiinţată în 1999 pentru a reprezenta industria aceasta în plină dezvoltare. Asociaţia Scriitorilor Sporturilor Fantastice a fost înfiinţată în 2004 pentru a-i reprezenta pe jurnaliştii în creştere care se ocupă exclusiv de sporturile fantastice. Asociaţia Sporturilor Fantastice a fost înfiinţată în 2006.
Loteria Montana oferă pariuri pentru sporturile fantastice
În toamna lui 2008, Loteria Montana, unul din doar cele patru state ale SUA care legalizează pariurile sportive, va oferi în premieră pariuri sportive pentru sporturile fantastice.
Un joc electronic este un joc ce foloseşte electronica pentru a crea un sistem interactiv pentru jucător. Cele mai obişnuite forme de jocuri electronice moderne sunt jocurile video, din care cauză aceşti termeni sunt adesea confundaţi. Alte forme obişnuite de jocuri electronice includ produse vizuale non-exclusive precum jocurile electronice de mână, sistemele independente (de ex. pinball sau automatele de joc), şi produsele non-vizuale specifice (de ex. jocurile audio).
Jocurile cu băuturi sunt jocurile care jucătorii trebuie să consume băuturi alcoolice.
Resurse
Benn, Charles (2002). China’s Golden Age: Everyday Life in the Tang Dynasty. Oxford: Oxford University Press. ISBN 0-19-517665-0.
Schafer, Edward H. (1963). The Golden Peaches of Samarkand: A study of T’ang Exotics. University of California Press. Berkeley and Los Angeles. 1st paperback edition: 1985. ISBN 0-520-05462-8.
Un joc audio este un joc electronic jucat pe un dispozitiv precum – dar nu limitat la – un calculator personal. Jocurile audio sunt similare cu jocurile video, doar că simţul solicitat este cel audio şi nu vizual.
Jocurile audio au apărut ca jocuri accesibile pentru persoanele oarbe, fiind dezvoltate la început doar de amatori şi programatorii orbi. Dar din ce în ce mai multe persoane s-au arătat interesate de acestea, inclusiv artiştii de sunet, cercetătorii în domeniul accesibilităţii jocurilor, dezvoltatorii de jocuri pe telefoane mobile, şi mai ales jucătorii de jocuri video. Cele mai multe jocuri audio rulează pe calculator, deşi există câteva jocuri audio şi portabile sau pe console de jocuri video. Ele se încadrează în aceeaşi tipologie şi genuri ca şi jocurile video, precum jocuri de aventură, jocuri de curse, etc.
Un joc în realitatea alternativă (alternate reality game, ARG) este un narator interactiv care foloseşte lumea reală ca o platformă, adesea implicând media şi elemente de joc, pentru a spune o poveste care poate fi afectată de ideile sau acţiunile participanţilor.
Forma este definită de implicarea intensă a jucătorilor într-o poveste care are loc în timp real şi evoluează conform răspunsurilor şi caracterelor participanţilor care sunt activ controlate de proiectantul jocului, spre deosebire de cele controlate de inteligenţa artificială într-un calculator sau consola jocurilor video. Jucătorii interacţionează direct cu caracterele din joc, rezolvă provocări pe bază de intrigă şi de logică, şi adesea lucrează împreună cu o comunitate pentru a analiza povestea şi a coordona viaţa reală şi activităţile online. ARG foloseşte de obiei multimedia, precum telefoanele, emailul şi poşta dar toate sunt legate de Internet care este mediul central de lucru.
ARG sunt din ce în ce mai populare, cu noi jocuri apărînd regulat şi nivele mai complexe cu fiecare nou model şi subgen. Ele tind să fie gratuite, costurile fiind amortizate prin producţie (de exemplu cărţile de puzzle colectibile finanţează Perplex City) sau prin relaţii promoţionale cu produse existente (de ex. I love bees a fost o promoţie a lui Halo 2, iar Lost Experience şi FIND815 a promovat spectacolul de televiziune Lost).
ARG sunt acum recunoscute de lumea divertismentului: jocul The Fallen Alternate Reality a fost în vogă în 2007 primind premiul Primetime Emmy pentru realizări deosebite pentru un program de televiziune interactiv. ReGenesis Extended Reality a câştigat International Interactive Emmy Award în 2007 iar în aprilie 2008 The Truth About Marika a câştigat iEmmy pentru cel mai bun serviciu TV interactiv[1]. Academia Britanică de Arte, Film şi Televiziune recunoaşte interactivitatea ca o categorie în premiile sale pentru televiziune
Tragerea de frânghie este un joc uşor de organizat şi improvizat care necesită un echipament minim
Un joc este o activitate structurată, de obicei practicată pentru distracţie şi uneori în scopuri educative. Jocurile diferă de muncă, care este de obicei desfăşurată în scopul remunerării, şi de artă, care este o expresie mai concentrată a ideilor. Distincţia nu este foarte clară, şi multe jocuri sunt considerate de asemenea muncă (precum în cazul jucătorilor profesionişti din sport), sau artă (în cazul jocurilor gen puzzle sau a celor implicând un aspect artistic precum Mah-jongg solitaire).
Componentele cheie ale unui joc sunt scopul, regulile, provocarea, şi interacţia. Jocurile implică în general stimulări mentale sau fizice, adesea pe amândouă. Multe jocuri ajută la dezvoltarea aptitudinilor practice, servesc ca formă de exerciţiu, sau au un scop educaţional, simulativ sau psihologic. Cerinţa de interactivitate a jucătorului pune activităţi ca puzzle şi solitaire în categoria ghicitorilor mai degrabă decât a jocurilor.[1]
Atestate din anii 2006 î.e.n.,[2][3] jocurile sunt parte universală a experienţei umane şi prezente în toate culturile. Royal Game of Ur, Senet şi Mancala sunt câteva din cele mai vechi jocuri cunoscute.[4]
Jucătorii de cărţi, o pictură din 1895 a lui Paul Cézanne arătând un joc cu cărţi de joc.
Bibliografie
Avedon, Elliot; Sutton-Smith, Brian, The Study of Games. (Philadelphia: Wiley, 1971), reprinted Krieger, 1979. ISBN 0-89874-045-2
Note
^ Crawford, Chris (2003). Chris Crawford on Game Design. New Riders. ISBN 0-88134-117-7.
Tragerea de frânghie este un joc uşor de organizat şi improvizat care necesită un echipament minim
Jucătorii de cărţi, o pictură din 1895 a lui Paul Cézanne arătând un joc cu cărţi de joc.