Jocuri pe Internet

Avertisment: Acesta este un spaţiu rezervat celor care îşi fac timp câteva ore pe săptămână să vadă un film bun, să citească o carte, să dea fuga la o grădină de vară pentru un concert, să se oprească în drumul dinspre birou la o expoziţie neconvenţională, sau pur şi simplu vor să afle despre lucruri care le pun mintea în mişcare. Astăzi, despre un film care rulează deja la cinema – State of play. Este un Watergate la nivel de corporaţie, organizat alert, aducând mereu în prim plan regulile jurnalismului de înaltă ţinută. O crimă pe o alee întunecată, un martor care se zbate între viaţă şi moarte, o tânără angajată la Capitoliu împinsă pe şinele metroului, un politician care conduce ancheta în cazul unei firme de securitate. Totul se leagă pe măsură ce reporterul Cal McAffrey (Russell Crowe) descoperă, cu un pic de noroc, sursele potrivite la locul potrivit. McAffrey urmează "ca la carte" firul firesc al unei investigaţii jurnalistice clasice – un pont de la poliţie, o vizită la morgă, numere de telefon extrase din mobilul celui ucis şi foarte mult fler pentru a face legătura între evenimente care, aparent, nu au nimic în comun. Adevărul se relevă în cascade, pe măsură ce noi şi noi dovezi sunt descoperite, pentru ca, în final, să fie la un pas de îngroparea definitivă în jocul politic murdar. McAffrey e însoţit în căutările sale de tânăra cu pretenţie de blogger Della Frye (Rachel McAdams), care înţelege în cele din urmă că a fi jurnalist de investigaţie adevărat nu e totuna cu a sta la calculator. Filmul este o lecţie despre cât de departe poate merge "cotrobăiala" într-o investigaţie jurnalistică – atât din punctul de vedere al siguranţei jurnalistului, dar, mai ales din punct de vedere moral. State of Play arată şi cum ar trebui să meargă mână în mână versiunea tipărită a unui ziar cu blogul sub aceeaşi marcă a ziarului, demonstrând încă o dată că o anchetă nu se face de la birou, oricât de măreaţă ar fi marca blogului pe care îl ţii. Oare ce ar fi fost dacă în presa românească s-ar fi ivit un asemenea subiect? Probabil o ştire de prima pagină cu povestea de budoar dintre un politician tânăr şi o angajată, respectiv o ştire de pagina 5 despre un drogat împuşcat. Pe net, câte o jumătate de ştire "copy-paste", cu invitaţia de a cumpăra ziarul pentru restul poveştii, iar pe blog, un editorial înţepat despre morala în politică. Sigur, vorbim despre un film, dar un film făcut în ţara unde Watergate a fost posibil. Russell Crowe e convingător în rolul jurnalistului hârşâit, dezordonat, discret, jucându-şi cu isteţime informaţiile secrete. E cald – fără să fie siropos, chipeş – fără să fie musculos – exact genul de rol pentru care e recunoscut drept sex simbol. Un simbol atipic, care în viaţa reală nu se dă în lături să-şi dovedească abilităţile sportive atunci când e vorba de oprit cu forţa ziarişti mult prea îndrăzneţi. Rachel McAdams face faţă cu brio unei distribuţii excelente şi îi ridică surprinzător de bine la fileu replica lui Crowe. Într-un rol mult prea mic pentru statura profesională gigantică, Helen Mirren face pe şefa dură, care vrea povestea tipărită înaintea celorlalţi, gata să se abată de la morală (deşi nu o crede nimeni în stare de aşa ceva) pentru a fi pe placul noii conduceri a gazetei. Cine merge la cinema să-l vadă pe Ben Affleck s-ar putea să fie dezamăgit. Mai slab ca în Pearl Harbour, de exemplu, (e adevarat ca nu sunt personaje comparabile ca amploare, dar totuşi…) Affleck se achită de rol. Şi atât. E un film de văzut relaxat, cu o pungă uriaşă de pop corn aproape.